Stiri de bine

Buna ziua,

Va scriem pentru ca dorim un parteneriat media cu institutia dumneavoatra si in special cu FDR. Contactul nostru este stiri@stiridebine.ro

S-auzim de bine!

森の木琴

anunţ — fdr 2008

Cea de-a 14-a ediţie a Festivalului Dramaturgiei Româneşti de la Timişoara este deja stabilită pentru:

4-12 octombrie 2008

Evenimentul va fi organizat ca de fiecare dată de către Teatrul Naţional Timişoara, iar selecţionerul unic al festivalului este criticul de teatru Cristina Modreanu.
Propunem, aşadar, tuturor teatrelor să monteze în această stagiune spectacole actuale pe texte româneşti, iar organizatorilor celorlalte festivaluri le propunem să planifice evenimentele înainte sau după acesta, în aşa fel încît să putem fi cu toţii prezenţi la acestea.

"Sta sa ploilor ce sunteti!"

Sta sa ploua este acea stare in care astepti sa se intample ceva. Orice, fie bun, fie rau. Un fel de linistea dinaintea furtunii.
"O blonda, o nu tocmai blonda si o bruneta de-a binelea" Tania Popa, Maria Buza si Antoaneta Cojocaru). Fiecare dintre cele trei prietene isi aduce aportul la trupa de muzica pe care au infiintat-o: "Sta sa ploua"- Fetele sunt talentate, canta bine, arata bine, dar degeaba. O preselectie la Mamaia e singura perspectiva palbabila. Restul sunt vise. E clar ca ceva le lipseste. Ei bine, acel ceva ne priveste pe toti, chiar daca comicul (mai mult decat savuros si dus pana la hohote de cele trei actrite) nu face evident lucrul acesta. Lia Bugnar spune un pic mai mult cu "Sta sa ploua" , vorbind despre puterea de decizie, despre compromis, despre principiu, intr-un domeniu pe care il cunoaste foarte bine, acela al showbiz-ului (in sens extins).
Solutia e dragostea (atentie, nu prostitutia!!) si vine de la cel care le inchiriaza fetelor camera, garsoniera, bucatarie, studio de repetitii- create inspirat de Dragos Buhagiar. Marius Manole este Paul, bogat si cu relatii care mai de care, interpretat intr-o nota fina, fara vulgar si extrem de echilibrat comic. Acest Paul, care initial este sperietoarea fetelor pentru ca vine dupa chirie, se transforma in cel care face primul lucru interzis, iesit din principiu, din norma: asculta la usa conversatia fetelor. Rupere de nori, in sfarsit.
Paul afla de dragostea fetei brunete pentru el (impartasita de altfel) si le mestesugeste un super-contract. Happy-endul te bucura. In sfarsit, dupa ce te amuzi o ora intreaga nu-ti mai vine sa iti smulgi parul la sfarsit, asa ca la teatrul contemporan. Initiativa si realizare salutare, cu atat mai mult cu cat la iesirea din Porto'Arte statea sa ploua.

Razvan Zlavog

Arbeit macht frei!

Titlul reprezinta sloganul nazist prezent in lagarele de concetrare: “Munca elibereaza!” Elibereaza-te si...bun venit la “Kebab”!
Preparat din carne proaspata de minora din Romania si “macerata” cu dichis de Bogdan (Steven Scharf) si Voicu (Edmund Telgenkämper), alti romani ajunsi in Irlanda.
Visele “femeii-carne” Mady (Tabea Bettin) se spulbera pe farfuriile sexuale ale amatorilor. Mady ramane insarcinata, ceea ce incurca planurile celor doi romani. De la distractie si bani, “femeia-kebab” cu un viitor copil cu siguranta cade greu la stomac.
In textul Gianinei Carbunariu, Mady e un produs naiv, produsul ce “produce”, dar care cauta eliberarea. Prin munca. Prin alta munca. Viseaza la copil, la o familie, la celebritate.
Mady e ucisa pentru ca orice produs are un termen de valabilitate, dar ea s-a alterat inainte sa fi fost consumata in totalitate. O bucata de carne de sex feminin ce a avut tupeul sa viseze. Pofta buna la carne de tun!

Eugen Pasareanu

Spectacolul muuuuult asteptat!

Intre "Block" -uri, doua etaje , patru oameni ....si muzica lui "Bach"

Block Bach pus in scena la Teatrul National din Timisoara , cu 2 h mai tarziu decat programul initial , "un actor grabit" care "si-a spus replica ,si a plecat zambind"...datorita aplauzelor publicului timisorean, intelegator si receptiv. Spectacol mult asteptat din doua puncte de vedere : desi nu se stia prea multe despre acest spectacol in presa, a fost de ajuns sa aflam cine sunt protagonistii spectacolului (Razvan Mazilu ,CRBL, Monica Petrica si Coca Bloos) si interesul spectatorilor a crescut instantaneu , sala fiind din nou plina , fiecare din artisti avand "grupul" sau de admiratori. Lucru interesant dealtfel, pentru ca au reusit prin spectacol , atat pe scena , cat si in public sa aduca in acelasi loc , oamenii diferiti, dar care supravietuiesc in acelasi "peisaj".

O echipa de creatori inspirati au ales calea originala de a asocia muzica lui Johann Sebastian Bach unei simple povesti de viata. Ni se ofera astfel, un impresionant spectacol de imbinare a teatrului dramatic cu miscarea expresiva, cu dansul, pe muzica lui Bach, totul completat armonic cu proiectii spre a dezvalui esente din viata celor de la... bloc. Este un spectacol original si cultural cum mai greu se intalneste in framantatul nostru peisaj teatral. O echipa unita pe o idee creatoare - regizor, coregrafi, interpreti,realizatorii proiectiilor prelucrate electronic -, apeland la muzica lui Johann Sebastian Bach, alegand teatru-dans ca modalitate de exprimare dramatica, propun o radiografie emotionanta a obisnuitului vietii din marile cartiere-dormitoare de blocuri, unde tinerii, ca oriunde pe acest pamant, traiesc firesc, intalnirea cu dragostea. Cheia surprinzatoare a originalitatii acestui reusit experiment de teatru-dans, poate impropriu numit astfel, este alegerea muzicala a compozitiilor celui despre care Emil Cioran spunea: "Cand il asculti pe Bach, vezi cum se infiripa Dumnezeu", cat si folosirea inteligenta a proiectiilor video concepute de Casa Gontz. Regizorul Alexandru Dabija, alaturi de coregrafii Razvan Mazilu si Amir Kolben, oaspete din Israel, isi concentreaza analiza lor asupra existentei locatarilor unui bloc, apeland la amplificarea efectului vizual general prin proiectiile spectaculoase.

Alexandru Dabija a reusit sa imbine genurile artistice de dans contemporan si cultura de la "block". Pe arii de Bach nu au fost nevoie de cuvinte pentru a exprima arta, dansul fiind un dialog intre cultura urbana si cea teatrala.

Block Bach ne-a demonstrat timp de o ora ca barierele culturale pot fi ridicate prin limbajul trupului!

Diana Costea & Maria Fratila

Ride the wild wind

“Kamikaze”, textul Alinei Nelega montat de Gavril Cadariu propune doua tipuri de pledoarie despre cum e bine sa traiesti. Sau despre cum traiesti sa fie bine. Un chirurg de succes, obisnuit, asa cum insusi spune, sa fie pe primul loc, pledeaza pentru o viata generic spus linistita. Cu copii, nepoti, stranepoti, gratare in weekend, cu sotie frumoasa si chiar docila. Un univers controlabil ca si o masa de operatie, in care operatia este una simpla. Aproape de rutina. La polul opus, sotia sa taxeaza tocmai acest fel de viata, in care rutina si controlul se impletesc in ceva sec, fad si drept urmare dureros.
Metafora de baza se contureaza in jurul pasiunii pentru motocicleta; personajul absent, dar foarte bine conturat, Duke, la care ambele personaje se refera cand pledeaza propriul crez si propriile dorinte, aduce in discutie moartea. Nu insa moartea ca idee, concept, abstract, ci moartea ca realitate, ca optiune. Vantul de pe motocicleta, care te absoarbe si te controleaza, adrenalina care pompeaza natural in sange duce la absorbtie totala. Alegerea ramane la latitudinea specatorului. A avea dreptul la viata se traduce prin a avea dreptul la alegerea propriei morti. Altfel e fara sens. Sisific.
Cei doi actori (Christine Cizmas si Wolf E. Rahlfs) reusesc sa isi creeze cu usurinta al treilea pol, intr-un decor minimal, ajutati de efecte de lumina care iti conduc atentia. Pledoarii convingatoare, aproape frustrant de convingatoare, prin justetea cu care sunt abordate si prin relatia care respira, ca o balanta, fie intr-o parte, fie in cealalta. O invitatie la vals pe motoare puternice, in ritmuri (interioare) de Freddy Mercury. Ride the wild wind...

Razvan Zlavog

Razvan Mazilu despre blocuri, dans si dragoste

Coregraful Razvan Mazilu a avut amabilitatea de a ne oferi un scurt interviu inaintea inceperii spectacolului “Block Bach” jucat aseara pe scena Teatrului National Timisoara.

Eugen Pasareanu: Unde va aflati intre teatrul clasic si cel contemporan?

Razvan Mazilu: Sunt intr-un limbaj contemporan de intelegere a teatrului, care imi doresc sa includa teatrul clasic. Apartin clasicului ca educatie si ca bagaj cultural. Aventura dansului in teatru pleaca din asocierea celor doua arte, asa cum erau facute si intelese la origini. Ne intoarcem la radacinile artei, le redescoperim si le transpunem in sensibilitatea actuala.

E.P.: Poate dansul schimba ceva sau are rol strict estetic?

R.M.: Dincolo de rolul estetic, dansul, ca si teatrul, este o oglinda fidela a societatii. Are rol vindecator,
poate duce spectatorul intr-o alta dimensiune, il poate face sa acceada la un alt nivel. O oglinda magica.

E.P.: Dansul a parasit, ca si teatrul, "cutia neagra" si a iesit in strada. S-a intors la originile artei. Cum comentati?

R.M.: Dansul a iesit in strada si strada a ajuns pe scena. Accept interventiile asupra artei, cu toate formele de exprimare, pentru ca doar asa arta dansului evolueaza. Poti face orice, daca ceea ce faci este un produs cultural si nu apartine sub-culturii. Aici trebuie avut mare grija. Acel "sub" se poate aseza foarte repede inaintea culturii.

E.P .: S-a intamplat sa fiti dezamagit de aceasta profesie?

R.M.: De profesie nu, de oameni da.

E.P.: Ati simtit vreodata nevoie de replica intr-un spectacol?

R.M.: Nu. Caut sa substitui vorbele atata timp cat dansul poate exprima mai mult decat cuvantul prin forta sa de abstractizare.

E.P.: Aveti tabieturi in creatie sau in viata?

R.M.: Ma machiez. Cred ca sunt un pictor ratat.

E.P.: Pe ce criterii va alegeti operele ce urmeaza a fi transpuse coregrafic?

R.M.: Sa-mi placa si sa fiu convins ca am ceva de spus. Nu rezonez la orice.

E.P.: Revenind la "Block Bach", cum e sa stati "la bloc"?

R.M.: Locuiesc de mic la bloc si simteam nevoia de o poveste urbana. Cel ce mi-a dat curaj a fost regizorul Alexandru Dabija. Am lucrat cu o echipa minunata.

E.P.: Daca CRBL e responsabil de zona de cartier, sa inteleg ca dumneavoastra sunteti "Creierul Mare"?

R.M.: Toti din acest spectacol suntem creiere de bloc, diferenta e ca unele reusesc prin dragoste sa se ridice deasupra conditiei lor.

Eugen Pasareanu
...pentru prietena mea, Denisa, studenta la Coregrafie

Nume_de_cod: Ionesco

Eugène Ionesco nu e un dramaturg din secolul XX. Eugène Ionesco e un hacker, unul de mare clasa. E unul din cei ce descopera eroarea, nisa de acces in sufletul uman. Nu are nici laptop, nici internet pentru ca nu are (ne)voie.
Ajutat de aceasta data de sistemul de operare Odeon 2007, care raspunde brici la orice aplicatii subtile, randurile lui Ionesco, codate intr-un calup de 5 piese scurte, penetreaza lumea noastra, a bietilor muncitori pe santierul zilnic, cu programul nostru plicticos si repetitiv.
Spectacolul ofera un desen al lumii, pe care noi ramane sa il coloram cu carioci mai vii sau mai uscate, poate-poate ii mai luam ochii hackerului.
Dar tot ce facem este un monument al absurditatii la scara planetara, devenind prin gesturi si ganduri niste umoristi involuntari, care ii aratam cu degetul pe altii, pe sistemul "absurdul care striga: Uite absurzii!"
Eroarea nu poate fi corectata. Ne place asa. Absurditatea ne caracterizeaza. Hackerul a reusit. Aplaudam supus. Nu ne ramane decat sa ne schimbam cu totii numele din buletin in Ionesco, sa ne punem salopete vesele si sa construim cu brate vanjoase cetatea zilnica a absurdului...ABSURDULUI...abSURDULUI....aBsurDULui...

Eugen Pasareanu

In “Crize” veritas

Pus sub semnul crizelor, spectacolul montat de m.chris.nedeea isi dezvăluie din start miza. Experienţa ulterioara nu face decât sa confirme aşteptările si apoi sa le prăfuiască pana la final.
Situatia prezinta doi tineri pe care Eros ii sageteaza si care apoi încep (aşa cum iarăşi ne asteptam din titlu) o poveste de dragoste. Din nefericire, textul lui Mihai Ignat, care nu sufera hibe de conceptie sau scriere, este sustinut greoi de jocul actorilor; Ea – Cristina Ragos, El – Cristian Grosu.
Grosier, infipt in auz si văz, povestea crizelor pe care le trăieşti daca ai ghinionul sa ai pereche, omoara, in cazul de fata personajele. Eros –Radu Largeanu, este depasit, desi incearca toate siretlicurile lui de zeitate cu pene. La un punct pare ca ii înţelege, ba chiar fumează din tigarile lor, sta printre ei. Totul insa pentru a le deplange ulterior destinul tragic. Din pacate, tragedia noastra ii scapa, pentru ca interpretarea fulgeratoare initial, devine apoi liniara, aproape ne-spectaculoasa. Riscul de a ne recunoaste in personajele pe care le vedem s-a diminuat pana cand aproape a disparut cu totul si una dintre putinele reactii posibile a ramas râsul.
Regizorul m.chris.nedeea, (de ce se scrie cu punct, nu m-am prins, nu va pot spune) cot la cot cu scenograful Arhidiade Mureşan, desi incearca sa ii faca pe cei doi sa evolueze (remarcam ideea unei plante care creste marcand trecerea timpului), nu pot depăşi titlul si limitele pe care le impune: Crize sau o alta poveste de dragoste.
Razvan Zlavog

Sanda Weigl...Made in Romania!!!

Sanda Weigl a cantat pentru prima data "acasa" publicului timisorean la Festivalul Dramaturgiei Romanesti 2007

Teatrul National din Timisoara a gazduit in seara de 8 octombrie un spectacol de zile mari, un concert de revenire pe scena romaneasca a Sandei Weigl. In toate articolele si datele despre Sanda Weigl o sa gasiti frecvent comparatia vocii ei cu Marlene Dietrich, sau Edith Piaf, Cesaria Evora. Comparatia fara falsa modestie, este una pe care fiecare dintre noi ar afirma-o cu toata fiinta dupa spectacolul de aseara. Repertoriul artistei a ridicat scena in picioare cu aplauze fierbinti si care parca nu se mai satura de melodiile autentice romanesti, de melodiile din cabaretul anilor '20 din Germania, si melodii de jazz in limba engleza.
O ocazie unica , sau cel putin inedita care face posibila aceasta intalnire a publicului timisorean cu Sanda Weigl, o romanca plecata din tara de la varsta de 13 ani, care avea in gemanatan doar placile Mariei Tanase, cu o viata demna de un roman de aventuri. O viata care a format vocea, talentul cantaretei si cariera, si care ne face pe noi romanii sa avem inca un motiv bine intemeinat sa ne mandrim cu "romanismul" din noi. La varsta copilariei artista si-a urmat parintii in Berlinul de Est, apoi in Berlinul din Vest unde a cunoscut oameni de marca, oameni cu care a avut placerea sa studieze . A studiat cu Helen Weigl, sora tatalui sau, vaduva lui Bertolt Brecht, a cunoscut-o pe Lotte Lenya. Sanda Weigl a fugit mai tarziu in Berlinul de Vest, dupa terminarea studiilor la Universitatea Humboldt, unde si-a inceput o noua cariera la Teatrul Schiller. A mai lucrut printe multi altii, cu Luc Bondy, Juergen Flimm si Robert Wilson. Cu acesta din urma , artista impreuna cu sotul ei (Klaus Pohl - important dramaturg si actor german) au plecat in tara tuturor posibilitatilor, in New York, unde locuiesc si astazi.

Cucereste America, cu "Ciuleandra", "Cine iubeste si lasa", "Trenule masina mica", si multe alte cantece, interpretate intr-un mod original, dar si cantece lautaresti si muzica tiganeasca. Cucereste mai toate scenele lumii cu melodii romanesti, cantate in limba romana. Chiar ea spunea printre lacrimi la concertul de seara trecuta, cum nu ii vine sa creada ca dupa atata timp canta pe scena romaneasca, unde oamenii chiar inteleg cuvintele si ceea ce vrea ea sa transmita prin muzica.
Timp de foarte multi ani a cantat in romaneste unui public strain, care nu intelegea o "boaba", dar se pare ca le-a placut. Impreuna cu band-ul format din: Lucian Ban ( pian,aranjor), Alex Harding (saxofon, bariton), Jennifer Henley (vioara), Sean Conly (bas acustic) si Gerald Cleaver (percutie) au reusit sa se faca auziti la posturi internationale, cum ar fi BBC sau festivaluri de jazz , la festivalul Next Wave din Brooklyn. Ceea ce demonstreaza ca muzica romaneasca si in special cea veche nu a "murit"!

Diana Costea & Maria Fratila

"Elevator" sau tristetea celor doi Jerry

EL si EA blocati in liftul unei fabrici parasite. Un joc de-a soarecii si pisica grasa si trista a destinului. Cei doi cauta o modalitate de a iesi, se agata "muribundic" de orice ar putea sparge "celula". Odata cu prizonieratul, din cei doi se revarsa umanul, descatusat de reguli. De la sete la defecatie, totul se transforma intr-o criza asumata, traita emotionant de cei doi actori cehi Pavol Smolárik si Pavlína Štorková.
Aerisirea liftului devine"gaura neagra", posibilitatea de a calatori prin spatiu si timp, iesire din lumea blocata. Pentru a avea semnal sa transmita un mesaj de ajutor, telefonul mobil este trimis prin respectiva aerisire, dar in zadar. Momentul marcheaza ruperea ireversibila de orice contact cu exteriorul. Lumea pentru cei doi se va rezuma pana la final la un lift de fabrica parasita. Aici venisera ca ea sa faca dragoste pentru prima oara, inainte de a implini 18 ani. Zilele se scurg odata cu personajele, capacitatile fizice se diminueaza, iar fata se multumeste cu a i se povesti cum e, cu iluzia unei placeri controlate mental.
Ghearele salbaticite ale situatiei strapung limitele suportabilitatii. Finalul unui Tom & Jerry dramatic si contemporan in care Tom castiga.
Eugen Pasareanu

Sunt si eu sado-maso. Cred.

“Sado-maso blues bar” loveste cu ciocanul. Maria Manolescu (autoarea textului) aduce sclavia, umilinta, degradarea si trauma intr-un bar improvizat dintr-o casa cu geam la strada. Gianina Carbunariu (regizorul) duce aceste ingrediente in mintea, sufletul si constiinta ta. Sclavia, umilinta, degradarea, trauma.

Sadicul.

Personajul care intruchipeaza sadicul este motivat de traume. O mama profesoara de fizica, cu apetit sexual puternic si manifestari de psihopat. Un tata animalic, animalic si animalic. Puscaria si abuzurile sexuale de acolo intregesc reteta. Rezultatul e simplu. Un tanar sadic. jucat de Adrian Anghel

Masochistul.

Personajul masochist este motivat de traume. O cariera de actor sfarsita far-a fi-nceput, vise distruse, sperante aiurea, efeminat, lipse, elipse, eclipse. Rezultatul e simplu. Un tanar masochist iubit (cred) de tanarul sadic. Jucat de Rolando Matsangos.

Pila.

Personajul pila e motivat de traume. O familie care pentru a-l pedepsi ii face injectii in limba. Ucigas fara victima, cauta victima. Si o omoara cu injectii in limba. Viseaza la o lume mai buna, la figurat, fara injectii si cu asistente pe care sa le violenteze. Mai viseaza si la parinti care sa-l domine. Am zis bine, care sa-l domine. Rezultatul e simplu. Un tanar sado-masochist. Jucat de Virgil Aioanei.

Partea proasta a spectacolului este jocul impecabil al actorilor, care par ca isi inventeaza partitura, viata din barul sado-maso. Mai inventeza apoi si familiile lor, si experientele lor. Asa le aflam. De la trei actori care s-au hotarat, cred, intr-o zi, ca impreuna cu regizorul si dramaturgul sa ne rupa in doua. Sa ne arate ce inseamna. Problema e, repet, ca au reusit. Scenografia, luminile, spatiul, umplu paharul picatura cu picatura. Incet incet te taie pe piele cu unul din cutitele minune din bar. Si iti place, te inspaimanti si iar iti place. La sfarsit le multumesti si te simti sado-masochist. Te-ai pervertit acum sau erai pervertit mai de mult, naiba stie. Oricum, esti un mic sado maso si tu, ca si ei. Ca si toata suflarea romaneasca, zice dramaturgul. Asa o fi? Poate.

Placerea sadicului se implteteste cu placerea masochistului intr-un specatcol in care nu stii de partea cui esti. Initial te amuzi, apoi te scarbesti, apoi te pui pe gandit, pe acuzat, pe scuzat, pe inteles, pe acceptat. Pana la urma te pui pe jar. E greu de inteles. Dar totodata e si atat de clar. Sunt doi poli opusi adusi laolalta, fara deviatii de prisos, fara glume kitchoase, fara strofocari prea mari. Cu sens. Cu forta, cu chatarsis.

Razvan Zlavog

S-a ridicat a 13-a cortina !

Festivalul Dramarturgiei Romanesti , editia a 13-a Timisoara 6-12 octombrie 2007;
eveniment sprijinit de Ministerul Culturii si Cultelor, Institutul Cultural Roman si Consiliul Local

Programul festivalului cuprinde trei sectiuni, si anume : sectiunea concurs,unde spectacolelu intra in competitie; sectiunea satelit, spectacole invitate inafara selectiei; iar a treia , sectiunea forum, evenimente conexe si anume : spectacole lectura, atelierul european de traduceri, lansari de carte, workshop, si dezbateri. Spectacolele care sunt in competitie fiind urmarite cu mare atentie de juriul format din : Theodota Herghelegiu ( Teatrolog ), Andras Lorant ( Coregraf ), Zoltan Lovas ( Actor ), Elena Martonos Manole ( Teatrolog, Consilier, Directia pentru Artele Spectacolului, Ministerul Culturii si Cultelor ), Radu Macrinici ( Dramaturg ), Mihaela Michailov ( Teatrolog ), Victor Scoradet ( Teatrolog ).


Spectacolul care a deschis prima seara a festivalului a fost "Visul" dupa Mircea Cartarescu, un spectacol de Catalina Buzoianu, care s-a tinut la Teatrul National Timisoara. Un inceput excelent , o piesa cu o energie puternica, energie care ne va purta de-a lungul festivalului. O sala arhi-plina, cu toate biletele vandute, un public receptiv care a inteles mesajul piesei si a reintrat in lumea copilariei, cu o bucurie in suflet sicu acea sclipire naiva.
Catalina Buzoianu ne obliga sa vedem in noi insine "copilul" care va ramane mereu o parte din fiecare dintre noi.
"Visul" ne-a purtat timp de 2 h intre realitate, fictiune, trecut si prezent, si am retrait in acelasi timp copilaria nostra si inocenta acelei varste.

"De la muntele Sinai la muntele lui Venus" powered by MorganBerger, recital sustinut de una dintre cele mai mari actrite ale teatrului romanesc, Maia Morgenstern, sustinuta de A.G. Weinbeger. Taverna Sarbului a gazduit spectacolul de Alexander Hausvater, care este o combinatie de teatru si blues.
Nu intamplator este numita una dintre cele mai mari actrite din tara, Maia Morgenstern a reusit timp de o ora sa fascineze publicul prin daruirea ei teatrala, si sa transmita celor prezenti "emotia ei".
"Este o confesiune a spaimelor, a nadejdiilor, a sperantelor spulberate sau nu, a aspiratiilor mele, a dezamagirilor, a implinirilor si lipsurilor mele, a neputintelor mele.Subliniez, e o confesiune covarsitoare.", a spus Maia Morgenstern.

Prima seara a festivalului s-a incheiat cu "Tempo! Tempo!" un spectacol de Traian Soimu , scris si pus in scena de 12 tineri actori cu varste intre 17-23 de ani. Este o piesa live, in care se intalneste teatrul cu auditivul, imbina mijloace acustice, muzicale si actoricesti pentru a "trezi" o "viata" scenica ce poate fi inteleasa dincolo de granitele lingvistice.
Seara a continuat intr-o nota relaxanta la un cocktail de socializare. La "Vaporul" de pe Bega au fost prezenti actori, scenaristi, invitati de onoare, juriul si organizatorii festivalului.

Maria Fratila & Diana Costea

Pentru cei care o freacă aiurea pe treptele Naţionalului

Replică din spectacolul „Bucharest calling” semnat de tandemul Peca Ştefan (dramaturg) şi Ana Mărgineanu (regizor). Teatru opus celui clasic, total dezinhibat, care prezintă poveşti dure, secondate de proiecţii ce interacţionează aproape mecanic cu personajele.
Actorii „o freacă” (spun „freacă” pentru a păstra canoanele de limbaj ale dramaturgiei contemporane) natural, desfăşurându-se într-un Bucureşti mizer şi uzat,iar scena părăseşte teatrul şi se transformă într-o bucată compactă şi transparentă de realitate.
Publicul priveşte ca într-un acvariu cu exponate când vulgare, când poetice, cu care poţi solidariza sau pe care le poţi acuza, în funcţie de gust şi sensibilitate.
Deşi îi lipseşte rafinamentul şi profunzimea zonei clasice, spectacolul se izbeşte cu dibăcie de peretele realismului, mânjindu-l cu un graffitti gri al mahalalei secolului XXI. Cam atât. Bucharest calling: ton de ocupat!

Homo ludens - nud

Schimbul de voci
Şocul care te învăluie în debutul spectacolului „Visul” rezidă din contrastul între citirea la persoana I (cu care fiecare am descoperit literar textul lui M. Cărtărescu) şi re-citarea la ‹ persoanele I › cu care descoperim dramatic montarea Cătălinei Buzoianu. Senzaţia iniţială se aseamănă cu jena. Am fost descoperiţi. Experienţa primară, eminamente intimă se face fără voia ta (sau poate cu nevoia ta perversă), una publică. Îmi vine în minte o replică a Irinei din Matca lui Sorescu „Ce intens am trăit înainte de a mă naşte”. Aşa şi-aici. Experienţa visului cărtărescian e un preambul. Intens. Dar naşterea o face abia dramaticul, pentru ca se foloseşte de marele său atu, calitatea de a fi viu.
Ulterior apare curiozitatea. Mai vrei, începi să prinzi curaj, să guşti. Dacă te prinzi în horă, începi un dans nebun. Dar e de-al tău, îl simţi, îl cunoşti. L-ai mai dansat când erai copil şi îţi aminteşti mişcările. Partenerii, sau mai bine, convieţuitorii – Mendebil, Ruletist, Egor, Nană, Mătuşă, Păpuşă te conduc fiecare după priceperea dansului personal. Pânza se ţese, dar încă nu-ţi dai seama. Hinturile, codurile, avertismentele apar dar eşti prea prins ca să le desluşeşti.
La final eşti încârligat de tot, dar nu-ţi pare rău. Din contră, îţi pare bine.

Patriarhat si Matriarhat
„Bărbaţii scriu şi femeile trăiesc”. Sau nasc, mai bine spus. Cătălina Buzoianu naşte pe scena Teatrului Naţional din Timişoara o piesă şi un spectacol frumoase. Actorii teatrului din Timişoara umplu scena la propriu şi la figurat cu REM-ul personal. Scenografia Velicăi Panduru aduce cheile acestei lumi, ne deschide REM-ul iar muzica lui Mircea Florian ne plimbă prin el precum tramvaiul lui Gavrilescu. Apropos, o proză şi o montare fantastică.